Cati dintre noi am avut curajul si determinarea de a ne urma pasiunea, oricat de nebuneasca ar parea in ochii celorlalti ?
De ce intotdeauna gasim scuze pentru ca renuntam la ceea ce ne dorim si dam vina pe altii ? Noi suntem singurii vinovati. In momentul in care vom intelege ca depinde de noi si de ambitia noastra sa obtinem ceea ce ne dorim, atunci viata ni se va schimba radical.
Am citit de-a lungul timpului povesti interesante despre pasiunile si reusitele altor oameni. Unii chiar m-au inspirat. Cea mai recenta poveste inspirationala insa, mi se pare incredibila. Atunci, cand iti pui viata in pericol si esti dispus sa mergi pana la capat, trebuie sa ai o atitudine de invingator in primul rand.
Astfel, un exemplu extraordinar despre pasiune si determinare cu siguranta poate fi Felix Baumgartner, austriacul care a realizat de curand, mai precis pe 14 octombrie saltul din stratosfera de la o altitudine record : peste 39.000 de metri.
Deviza lui "Born to fly" este exact ceea ce il reprezinta. Intreaga viata si-a dedicat-o salturilor "nebunesti", pentru ca este un temerar si ii plac extrem de mult provocarile. In definitiv, parasutistul austriac isi testeaza limitele si sunt convinsa sa nu se va opri aici.
Saritura realizata cu succes in 14 octombrie i-au adus austriacului mai multe recorduri in palmares : caderea libera de la cea mai mare inaltime, cea mai rapida saritura libera, primul om care a depasit viteza sunetului fara sa se afle intr-un echipament special de zbor - ci doar intr-o capsula trasa de un balon. Capsula a avut o greutate de aproximativ 1315 kilograme si a fost dotata cu 4 sisteme diferite de oxigen, pentru a putea respira la acea altitudine. Balonul se pare ca era conceput dintr-o folie de plastic, iar acesta a fost umflat cu ajutorul a 850.000 de metri cubi de heliu. Ascensiunea lui Baumgartner a durat aproximativ 2 ore si 40 de minute, iar coborarea cam 20 de minute (aproximativ 4 minute si 19 secunde de cadere libera), cu o viteza de 1342.8 km/h. Din momentul saltului avea la dispozitie oxigen doar pentru 10 minute si o parasuta speciala. Ultimul record pentru un astfel de salt cu parasuta in cadere libera a fost atins in 1960 de catre Joe Kittinger - colonel in aviatia americana - si s-a realizat de la 31.333 de metri.
Pentru acest salt care face parte din proiectul "Stratos", austriacul s-a pregatit intens 5 ani de zile si a efectuat 2 salturi de test anul acesta, insa de la altitudini mai mici. Unul din obiectivele acestui proiect a fost colectarea de date stiintifice pentru ameliorarea sigurantei calatoriilor spatiale pentru situatiile in care vor fi necesare salturile de la altitudini mari.
Datele prezentate mai sus sunt pur tehnice, insa au menirea de a va face o imagine cat mai clara despre ceea ce a insemnat acest salt. Am revazut de mai multe ori saltul lui, iar cuvintele rostite inainte de a se arunca in gol, coplesit de emotie spun totul :"I'm coming home". Nu a luat in calcul nicio secunda ca va esua.
Este clar ca reusita lui se datoreaza si echipei sale, insa rolul sau a fost definitoriu pentru ca cei de la sol nu aveau cum sa controleze ceea ce se intampla la peste 39.000 de metri. Perseverenta de a se pregati pentru cele cateva minute cat a tinut saltul, demonstreaza ca munca si disciplina sunt extrem de importante pentru a avea succes.
Am citit cate ceva despre viata lui inainte de a ma pregati sa scriu despre acest salt istoric, iar declaratiile lui sunt despre cat de mult ii place ceea ce face si ca asta si-a dorit de mic copil. "In aer ma simt acasa" afirma austriacul intr-un interviu.
Imi place atittudinea lui si cred ca avem multe de invatat de la el despre : determinare, pasiune, incredere in fortele proprii, munca (foarte multa munca), disciplina. Numai asa poti ajunge unul dintre cei mai buni in domeniul tau.
Ce a vazut el ?
Mai multe detalii interesante despre acest salt gasiti accesand :
Ce parere aveti ? Mai sunteti de parere ca exista limite ?
In general oamenilor le ia mult timp sa descopere ce vor de la viata. Apoi se descurajeaza la primul obstacol pentru ca in toate povestile vede doar omentul reusitei absolutem nu vede si munca din spate si de cate ori a cazut de pe cal eroul din poveste. Nu suntem educati sa ne urmam pasiunile. Suntem educati sa zicem "merci" ca avem un loc de munca, fie si el mizerabil si sub demnitatea noastra de oameni, loc de munca unde un sef agramat spala cutine pe jos pentru ca poate, ca sa-si mai calmeze frustrarile de neputincios. Suntem educati sa acceptam rahaturi nu sa ne bagam picioarele si sa riscam, sa ne aruncam in gol. E ok si asta. Ce ne-am face daca n-ar mai exista si d'astia? Cum ar fi o planeta intreaga de oameni care risca si isi urmeaza visurile? Total plictisitor. Astfel, eu propun sa multumim Mamei Pamant ca avem creier pe care il folosim si ne serveste exemplar si sa ne urmam noi visele. Ceilalti... sa fie la ei acolo.
RăspundețiȘtergereEu cred ca majoritatea oamenilor au destule repere in viata incat sa isi dea seama ce isi doresc, insa teama de esec le acapareaza suficient de mult simturile si ii impiedica sa actioneze.
Ștergere